Ziarul de Tulcea

www.ziaruldetulcea.ro

„Tulcea la 1870 Povestea adevărată a lui Nifon Bălășescu, Ismail Bey și Charles Hartley“. „Tulcea la 1870 Povestea adevărată a lui Nifon Bălășescu, Ismail Bey și Charles Hartley“.
Cunoscutul blogger tulcean ce împărtăşeşte deja la scară largă „misterele Dunării“ dar şi ale Tulcei vechi şi nu numai, profesorul Nicolae C. Ariton a... „Tulcea la 1870 Povestea adevărată a lui Nifon Bălășescu, Ismail Bey și Charles Hartley“.
Autorul Nicolae C. Ariton

Autorul Nicolae C. Ariton

Cunoscutul blogger tulcean ce împărtăşeşte deja la scară largă „misterele Dunării“ dar şi ale Tulcei vechi şi nu numai, profesorul Nicolae C. Ariton a scos la iveală o nouă perlă ce conţine mai multe perle: volumul „Tulcea la 1870 Povestea adevărată a lui Nifon Bălășescu, Ismail Bey și Charles Hartley“.

„A fost o lansare tehnnocrată, la care au participat doar scriitori, bloggeri, istorici și reprezentanți media. Prietenii Misterelor Dunării nu trebuie să fie supărați, deoarece luni, 08.10.2012, ora 18,00, la Casa Cărții, etajul I, sala de festivități, va fi lansarea pentru… prieteni“ spune autorul.

Prezent la această primă lansare, jurnalistul Dan Arhire a vorbit despre lumea scrisă de profesorul Ariton, printr-o paralelă poate deloc întâmplătoare…

„Mă numesc Dan Arhire și în această seară îmi revine sarcina de a-l prezenta distinsului auditoriu pe domnul profesor Nicolae Ariton, cel ce își lansează una din lucrările promise și atât de așteptate. Majoritatea dintre dumneavoastră cei aici de față îl cunoașteți, sau știți câte ceva despre autorul Tulcei la 1870 , domnia sa optând  astăzi – după cum ne-a înștiințat – pentru o lansare tehnică, adică în prezența unei asistențe formate din pricepuți, avizați și cunoscători. Iată că suntem, la rândul nostru, ridicați de autor la aceste ranguri, la care noi înșine îl ridicarăm în sinea noastră, ceea ce, orice s-ar spune sau s-ar aștepta de la noi, ne măgulește, pe ici, pe acolo!

Tocmai pentru a vă prezenta, așa cum îl văd eu, în esența sa, pe autor, vă cer permisiunea de a face o mică abatere de la subiect și să vă spun că acum vreo zece zile a avut loc, tot în această sală, o altă lansare de carte. Ea se intitulează Nicolae – Nifon Bălășescu – între „călugărul chirovag” și „luceafărul rătăcitor”. La această masă erau așezați Părintele Profesor Doctor Academician Mircea Păcurariu, născut în anul 1932 la Ruși, Hunedoara, Preasfințitul Părinte Episcop Dr. Visarion al Tulcei, născut în 1959 la Tălmaciu, Sibiu și autorul, Dr. Emanuel Tăvală, născut în 1981 la Poplaca, județul Sibiu. Deci, reprezentanți a trei generații contribuiseră la apariția cărții, cel mai în vârstă, părintele Păcurariu, însărcinându-l pe autor cu scrierea ei și sprijinindu-l în documentare, cel de vârstă mijlocie, Episcopul Visarion, finanțând tipărirea, iar cel mai tânăr, scriind efectiv cartea. In urma acestei lucrări împreună a rămas volumul mai sus pomenit, care înmănunchiază în paginile sale cam tot ce se mai poate ști astăzi despre cel ce a fost Nifon Bălășescu, născut în anul 1804 în Hașag, Sibiu, în afară de patronim al câtorva școli din județul Tulcea și subiect de bust fantezist din Parcul Personalităților. Acest revoluționar de la 1848, călugăr, preot și profesor de teologie la facultatea de medicină din București, precum și autor de manuale, a fost cel care a întemeiat învățământul românesc în Dobrogea, înființând între 1872 și 1875, la vârste cuprinse între 68 și 71 de ani, deci înaintea alipirii provinciei la România, primele 21 de școli cu predare în limba română, conducând personal școala din Tulcea, fără a pretinde remunerație, și obținând chiar de la autoritățile timpului aprobarea întemeierii unei episcopii a românilor ortodocși nord dobrogeni la Măcin. Acest vis, așa cum se întâmplă de multe ori in istorie, avea să devină realitate abia peste 140 de ani. Atunci când Nifon Bălășescu a ajuns în Tulcea, a constatat rușinat, după cum însuși a afirmat-o într-o scrisoare către Gheorghe Barițiu, că toate etniile aveau pe lângă bisericile lor școli, numai românii nu aveau, fruntașii comunității punând pe seama lipsei de bani această realitate. S-a oferit să înființeze el o școală în oraș și să predea gratuit în ea, ceea ce, ca să spunem așa, i s-a aprobat! Și așa a început învățământul românesc în Dobrogea, din pasiune, simț al istoriei și conștiință a datoriei, dar și din rușinea unui călugăr bătrân pentru faptul că ai lui nu erau în rând cu lumea. Apele uitării s-au închis peste Nifon Bălășescu și strădania sa, și poate s-ar fi închis pentru totdeauna cu acea ușurătate deseori cinică a istoriei, dacă cei trei din trei generații diferite  – Părintele Profesor Mircea Păcurariu, Preasfințitul Părinte Episcop Visarion și Dr. Emanuel Tăvală nu ar fi venit în fața noastră, traversând țara, să ni-l reamintească după 140 de ani, pe el, opera lui și, într-un fel, și certificatul nostru de naștere, tulburând aceste ape negre, nesățioase și – odată instalate – de neclintit , ale uitării. Și iată că li se alătură, desigur, pe propria-i cale, domnul profesor Nicolae Ariton, în a cărui carte Nifon Bălășescu este unul din personaje. Unul, doar.

Domnia sa a început cu dorința de a scrie o carte, alegând un subiect pentru ea și începând să se documenteze. De unde să știe, naivul, pe atunci, profesor Nicolae Ariton, că undeva, în străfundurile insondabile ale ființei sale va da peste ceva bine cuibărit, în somnoroasa așteptare a revelării? De unde să știe că acolo stătea, necruțătoare, pasiunea! Ei, uite că acum știe și, din fericire, o știm și noi, nu numai cei din sală, tehnicii, ca să zicem așa, dar și miile de cititori ai blogului și – să sperăm – și ai cărților, deja scrise sau doar visate. Căci domnul Nicolae Ariton a depășit demult gândul său de început, de a scrie o carte, dublându-și pasiunea revelată de conștientizarea, tulbure, poate, inițial, a datoriei ce-i revine, căci pasiunea este un har și Dumnezeu nu îl dă degeaba, dublând, întotdeauna harul cu însărcinare. Asta folosește semenilor, dezorientați poate, astăzi mai mult ca oricând, în hățișul de tentații. Bijuteriile autentice, extrase de Nicolae Ariton din molozul dărâmăturilor lăsate în urmă de implacabilul măciniș al istoriei, contrastează cu gablonzul ieftin al modelor veșnic la zi, dar mereu trecătoare, și nu trebuie întotdeauna să ai ochiul format pentru a le înțelege și a le prefera. Asta naște, după pasiune, acel înțelept simț al istoriei și sunt suficiente informația și bunul simț, care, însă, trebuie în permanență ajutate și servite, tocmai de către cei hărăziți și aflați, ca să spunem așa, în misiune! Asta, iarăși, conduce, după descoperirea pasiunii și formarea simțului istoriei, la consolidarea unui simț al datoriei, care aproape desăvârșește personalitatea creatorului. Ar mai fi, totuși, ceva: ar mai trebui ca, peste ani și ani, atunci când toți vom fi sub apele negre, nesățioase ale uitării, cineva să vină și să tulbure aceste ape, cu propriul său simț al datoriei. De abia atunci personalitatea creatorului, credem noi, va fi împlinită.

Astăzi, însă, cred că ne putem bucura cu toții, frecându-ne chiar mâinile, că n-am ajuns la stadiul de personalități împlinite și să ne lăsăm în voia curiozității care ne apasă, ascultându-l pe profesorul Nicolae Ariton în cele ce ne va spune despre cartea care se lansează. Până atunci, însă, aș vrea să profit de ocazie spre a-i da, cu prietenie, un sfat. Pe la 1882, un ziarist tulcean publica în săptămânalul local Istru un soi de descriere a Tulcei, care, suna aproximativ așa : Tulcea este un orășel mic, cu o populație în mare parte rurală. Când se lasă înserarea se retrag toți pe la casele lor și nu mai vezi pe nimeni pe stradă. Duminica gospodarii își iau familiile și, așezați pe bănci, ascultă toți muzica militară în Parcul Carol, după care, când se înserează, iar se retrag toți pe la casele lor. Când vine câte o trupă de artiști în oraș, dacă n-ar interveni autoritățile să vândă biletele, ar rămâne sala goală.

Sfatul meu, deci, către domnul profesor Nicolae Ariton este de a se considera autoritate locală și de a umple sălile tulcene cu spectatorii unor povestiri și istorii uneori extraordinare, uneori nostime, uneori fabuloase, dar care sunt ale noastre și care, spre a nu ne rușina vreodată, precum părintele Nifon Bălășescu, trebuie spuse mereu, repetate spre știință sau aducere aminte, căci numai astfel noi și ai noștri vom putea fi în rând cu lumea. Căci, așa cum spunea pe când era tânăr și doar poet Mircea Dinescu, cine are mai mulți bani, mănâncă mai mulți cartofi și-atât!“.

Felicitări şi aşteptăm cu interes următoarele volume, unul dintre ele fiind deja finalizat de prolificul profesor tulcean Ariton.