CÂND AU INTRAT ROMÂNII ÎN DOBROGEA

Spre sfârşitul verii anului 1878 opinia publică din România dezbătea cu aprindere consecinţele Războiului de Independenţă, stipulate prin Tratatul de Pace de la Berlin: cedarea către Imperiul Ţarist a sudului Basarabiei şi alipirea Dobrogei la tânărul stat român. Trebuie spus că, după sfârşitul – glorios, pentru români – al războiului de la 1877, opinia publică românească şi marea majoritate a oamenilor politici aşteptau alipirea la principate a nordului Basarabiei, din care primiserăm deja cele trei judeţe – Cahul, Ismail şi Bolgrad – împreună cu braţul Chilia, încă din 1856, după Războiul Crimeii. Tratatul de la Berlin, prin care s-au fixat consecinţele războiului de la 1877, a făcut ca Mihai Eminescu însuşi, nu foarte încântat de respectivele consecinţe, să scrie în numărul 182 din 19 august al ziarului Timpul, următoarele:

„Dar dacă dreptul nostru istoric (în Dobrogea, n.n.) şi împrejurările sunt îndestul de puternice faţă cu Bulgaria şi cu alte puteri, lucrul nu stă tot astfel cu chiar populaţiunea Dobrogei. (…) îl primim (teritoriul Dobrogei, n.n.) într-adevăr, dar numai c-un titlu veritabil de drept, cu consimţământul populaţiunilor.(…) În cazul când populaţiile Dobrogei ar fi contra anexiunii în forma ei cea mai blândă chiar, de exemplu contra uniunii personale, atunci ar fi un semn: 1) că stipularea Tratatului de la Berlin relativă la aceasta a fost subminată de mult de

contralucrările unei puteri mari; 2) că ni s-a preparat o mreajă care să ne consume puterile

şi mijloacele în lupte sterile, al căror rezultat – cel mai bun chiar – ar fi cucerirea unei provincii cu un climat în mare parte nesănătos şi care nu ne-ar aduce nici un folos pentru cincizeci de ani; căci n-avem nevoie a spune, ceea ce toţi ştiu, cum că de când Dobrogea e cunoscută – adică de 2500 de ani aproape, de la Herodot şi până azi – ea a fost o provincie mlăştinoasă, puţin populată, foarte fertilă, dar şi foarte nesănătoasă, care numai sub cârma de fier a poporului roman putuse ajunge la un grad de înflorire relativă. Dar cum a căzut cauza acelei înfloriri, adică Roma, toată suprafaţa Dobrogei, lăsată la discreţia agenţilor naturii, care o stăpânesc, redeveni repede pustiul care a fost întotdeauna, un pustiu care atrage prin fertilitatea lui mereu colonii noi, dar pe care le şi stinge cu aceeaşi repeziciune cu care le atrage.”

Oarecum nedrepte erau cuvintele marelui nostru poet, deoarece numai de respingere nu se putea vorbi în cazul dobrogenilor! Căci, pe la începutul lunii noiembrie a aceluiaşi an, micul orăşel Tulcea era în fierbere. Eveni­mentul îndelung aşteptat – sosirea reprezentanţilor administraţiei româ­neşti ce urma a se instala în noua provincie Dobrogea – întârzia să se

producă. Veşti contradictorii agitau populaţia paşnicului orăşel dobrogean, ameţindu-i pe nerăbdătorii săi cetăţeni ba că „Vin românii!”, ba, că „Nu mai vin românii!”. Corespondentul la Tulcea al ziarului bucureştean Pressa transmitea în capitală, spre a fi publicate în numărul 246 din 6-7 noiembrie, următoarele: „Românii se întrec cu şaga! Atâta întârziere este

de nepriceput, mai cu seamă că toate interesele suferă. Ce să fie oare! Prin jurnalele oficioase nu găsim nimic, nu se vorbeşte nimic de această stranie tărăgănare a ocupaţiei. Populaţia de aici e cuprinsă ca de friguri, şi-ar fi în stare să pună mână de la mână şi să transporte trupele române până aici, numai să se decidă odată să intre.

Timpul s-a înseninat din nou şi s-a încălzit, se pare că şi cerul aşteptă, ca înainte de a se acoperi de norii zăpezii să vadă defilarea legiunilor române pe drumul ce duce la mare, care de astăzi va trebui să fie o ţintă constantă a stabilirii noastre.

Lumea speculantă este în mare mişcare aici, fiecare voind să în­treprindă câte ceva cu norocoasa venire a Românilor în această localitate. Astfel se proiectează aşezarea unei imprimerii române; deschiderea unui stabiliment de locantă şi cazin; deschiderea unei magazii moderne de tot felul de papetărie pentru necesitatea particularilor şi autorităţilor. Tânărul Franghia, un inteligent şi amabil negustor, a luat această sarcină şi merită toate laudele, căci Tulcea e lipsită de multe lucruri trebuincioase unui popor cult şi în progres.

Casele de locuinţă, care la început se puteau avea pe nimic pentru închiriere, astăzi sunt destul de scumpe. În general, traiul este ieftin şi nu va fi nevoie decât de oarecare măsuri înţelepte a administraţiei române, pentru a menţine această ieftinătate (…)

Populaţia turcă începe a se întoarce; din gospodarii ei de frunte, care lăsaseră case bune şi vii cultivate bine, astăzi găsesc ruine în locul caselor, şi viile închiriate unor speculanţi locali. Turcii bat la toate uşile, se jeluiesc la toate autorităţile, dar rămân cu jalbele numai, căci nimeni nu se mişcă la strigătele lor. Aceşti oameni, odată stăpâni, mândri, se târăsc astăzi la picioarele slugilor lor de mai înainte, care îi depărtează cu dispreţ şi ură.

Facă cerul ca dominaţia româ­nă să poată uşura întrucâtva existenţa acestor oameni printre populaţiile creştine, recunoscându-le măcar a zecea parte din ce li se cuvine.”

Aşteptarea nu avea să mai dureze mult. În dimineaţa zilei de 14 noiem­brie 1878, la Brăila, Carol I trecea în revistă trupele române ce urmau a trece Dunărea în Dobrogea.

14 noiembrie 1878 la Tulcea

„Domnule Redactor,

După atâta aşteptare, în fine, astăzi s-a făcut primirea solemnă a Comisiei române pentru primi­rea Dobrogei. Pe la ora 11 de dimi­neaţă, se dădu ordine pentru îmbrăcarea arcurilor de triumf şi aşezarea transparentelor; lumea începu a se mişca în toate direcţiile şi încă pe la 12 ore o mulţime mare umplea ograda Agenţiei austriece şi cafenelele portului; comisia era aşteptată pentru ora trei după amiază.

Pe la ora 2 şi jumătate, sosi la debarcader agentul nostru (agentul consular român Constantin Stoianovici, n.n.), în trăsura beiului Dumitrachi, dimpreună cu mai mulţi notabili români din Tulcea. Pe la ora 3 fără un sfert, se zări vaporul român „România” cu hornul lui cel alb ca zăpada, şi lumea începu a se îndesa în port. Peste câteva minute, sosiră toţi consulii şi vice-consulii puterilor străine şi toate flamurele consu­latelor se ridicară de-a lungul portului; la debarcader se înfip­seră două steaguri române. Sosiră imediat apoi guvernatorul rus al provinciei, împreună cu Prea Sfinţia Sa Mitropolitul bulgar, asemenea Prea Sfinţiile lor Vlădicii greci şi primarul oraşului. Pe la ora 3, vaporul român zvârli funiile la debarcader, şi guvernatorul, împreună cu toţi cei de mai sus, făcu onorurile primirei comisiei române.

Distinsul nostru bărbat Nicolae Catargi, preşedintele comisiei, salută cu distincţie pe toţi cei de faţă la debarcader, sărută crucea din mâna Prea Sfinţilor Vlădici, şi, luat de guvernator în trăsură, plecă la conac (sediul guvernatorului provinciei, generalul rus Belaţercovici, apoi sediul prefecturii, actualmente Muzeul de Artă, n.n.). Fiecare comi­sar român fu luat prin trăsuri particulare, de personajele distinse aflate la debarcader şi conduşi cu toţii la conac.

Mulţimea se luă în fugă după trăsuri; copii, femei, bărbaţi, cu toţii deteră buzna, şi toate dughenile şi toate casele pe drumul pe unde trecea comisia erau ticsite de lume şi de popor voios.

Ajungând la conac, comisia română fu introdusă de guvernator în salonul cel mare, şi aici distinsul d. Catargi recomandă guvernatorului pe ceilalţi membri ai comisiei. Pe colonelul Pilat din partea ministerului de război, pe d. Vera din partea finanţelor, pe d. Liciu din partea justiţiei, pe d. Perisceanu din partea ministerului de interne. După câteva momente, guvernatorul se retra­se şi comisiunea română rămase a primi felicitările localilor; ei fură duşi în urmă pe la quartirile pregătite.

N-am crezut vreodată că, la primirea comisiei, va fi o aşa de însemnată demonstraţie pe stradă. Peste 8000 de persoane, de toate clasele, umpleau străzile de la port până la conac, şi apoi uliţa până la biserica română; şi această demonstraţie a fost spontană, fără ca nimeni să o provoace; ea a fost produsul unui mare sentiment de bucurie a populaţiei şi ea onorează foarte mult ţara noastră. Ce va fi dar cu ocazia intrării trupelor române, şi ce proporţii va lua demonstraţia? Ar fi foarte prudent ca, la intrarea trupelor române în Tulcea, o mână vigilentă să organizeze un mic serviciu de poliţie, pentru a menţine ordinea în mersul şi aglomerarea mulţimii. Nu ne îndoim că guvernul român se va fi gândit la aceasta.

Din faţa debarcaderului şi până la biserica românească, unde armatele româneşti se

vor opri acolo pentru a primi binecuvântarea religioasă este un parcurs cam de 15 minute.

În lungul acestui parcurs, sunt ridicate 4 arcuri frumoase de triumf şi un mare transparent în faţa bisericii. Arcul, din vale de la port, care este cel dintâi la intrarea armatei în Tulcea, are peste 20 de stânjeni lăţimea şi 6 înălţimea, foarte frumos îmbrăcat şi gătit. Mijlocul său are în faţă marca ţării nostre cu deviza Măriei Sale; latura din dreapta are un cerc mare, în care stă scris „Alexandru II”, iar latura din stânga un cerc asemănător în care stă scris „Carol I”. Steguleţele, ce împodobesc acest cerc, sunt române şi ruse în aceeaşi cantitate şi mărime. Acest mai bogat şi mai principal din oraş este ridicat după gustul guvernatorului de populaţia

bulgară.

(…) Pe el stă scris iluştrilor aliaţi, ceea ce pare cam întunecos, deoarece nu putem pricepe, mai ales că vedem scris, Alexandru II, şi steaguri ruseşti, ce înseamnă iluştri aliaţi. Este făcut pentru românii care vin, sau pentru ruşii care se duc? Căci şi unii şi alţii au fost aliaţi. Apoi iară

nu pricepem cum noi am fost „aliaţii” bulgarilor din Tulcea, deoarece până în prezent ocazia nu s-a prezentat, încă. Oricum ar fi, este desigur o politică ascunsă la mijloc, pe care noi nici nu ne mai batem capul de a o dezlega, deoarece nu poate avea nicio consecinţă serioasă, şi nici nu se poate frustra cu asemenea tertipuri sentimentul mare şi profund al populaţiei din Tulcea pentru români şi guvernul lor.

Al doilea arc vine acel în dreptul hotelului Odesa, cuprinzând lăţimea uliţei şi care aparţine îndeosebi comunităţii grece. În faţă, se văd zugrăviţi oştenii români; pe laturi şi în frontispiciu, o mare ghirlandă cu potretul Alteţei Sale Regale Carol în dreapta, şi în stânga portretul Doamnei. În faţa farmaciei, vine al treilea arc de triumf, ridicat de comunitatea israelită, cu o mare ghirlandă de flori în frontispiciu şi cu marca României, purtată de doi îngeri, şi cu diferite alte tablouri şi urări pentru Vodă şi armată. Între altele, am citit sub coroană, scrise cu litere mari: „Onoare patriei” şi am rămas surprins, găsind asemenea devize în populaţia Tulcei, ceea ce nu se găseşte decât la popoare înaintate în cultură şi în sentimente. Mai la deal, şi aproape de biserica română St. Nicolae, care de acum va deveni catedrala provinciei întregi, stă al patrulea arc de triumf al populaţiei române din Tulcea. Frontispiciul împodobit cu flori; latura dreaptă are un ţăran cu un steag în mână, şi cu inscripţia „Trăiască populaţia Dobrogei”, iar latura din stânga are o ţărancă care toarce, cu inscripţia „Trăiască independenţa română”. Apoi, vine un mare transparent în faţa bisericii purtând în frontispiciu pe Măria Sa cu Doamna la braţ şi înconjurată de o ghirlandă de flori. Sub Alteţele Lor Regale stă înscris „Bine aţi venit fraţi români”. În dreapta, zugrăvită o ţărancă cu un snop de grâu pe umeri, iar, în stânga, un dorobanţ român.

Toate aceste arcuri sunt bine îmbrăcate şi frumos zugrăvite; ele sunt împodobite cu steaguri române mari şi mici, amestecate pe unele locuri şi cu steagurile ruseşti; dar astfel a fost porunca, şi dumneavoastră cunoaşteţi deja cu câte greutăţi a trebuit să lupte populaţia, pentru a putea face şi ceea ce a făcut.

Dacă comparăm primirea co­mi­siei române de către populaţia din Tulcea, cu acea ce s-a făcut de populaţia din Ismail comisiei ruse, apoi ne putem mândri cu afecţiunea şi interesul ce ni se poartă. Suntem într-adevăr un popor mic la număr şi la putere, dar suntem mare prin libertăţile noastre, prin cultura noastră, prin veneraţia şi respectul ce avem pentru libertatea, onoarea şi averea altuia. Primirea afectuoasă, spontană, făcută de populaţia Tulcei comisiei române este încă o dovadă strălucită de stima şi încrederea ce insuflăm în afară de hotarele noastre.”

(Pressa, XI, nr.256, 19 noiembrie 1878)

Până să vorbim despre urmările Războiului de Independenţă şi ale zilei de 14 Noiembrie 1878, să ne întoarcem puţin în timp şi să ne amintim de gloriosul an 1859, cel al Unirii Principatelor, spre a înţelege că lucrurile sunt legate şi că istoria nu este o înşiruire de evenimente aleatoare. Cel puţin, nu aceasta, despre care vorbim şi o sărbătorim acum şi aici! Comisia europeană trimisă în 1959 în principate pentru a supraveghea modul de desfăşurare al alegerilor domnitorilor în cele două adunări elective, de la Iaşi şi de la Bucureşti, era condusă de Auguste Carance, favorabil românilor şi planului lor de a alege acelaşi domnitor şi la Iaşi, şi la Bucureşti, în pofida intereselor Rusiei şi Austriei. Trebuie însă menţionat că întreaga comisie ne era favorabilă. Astfel a fost posibilă alegerea aceluiaşi domnitor, Alexandru Ioan Cuza, pentru ambele Principate, speculându-se ambiguităţi ale textelor tratatelor cu girul unei înalte comisii europene. Apoi, au urmat reformele lui Cuza şi Kogălniceanu şi Brătianu, apoi ţara şi-a luat numele de România (1862 ), apoi, şi cu banii din vânzarea unei moşii a lui Brătianu, se pare, Carol I a fost adus în ţară, conform unei strategii anterior adoptate (domn pământean ales pentru şapte ani şi apoi înscăunarea unui principe dintr-o casă domnitoare europeană, pentru garantarea viabilităţii tânărului stat roman în condiţiile ostilităţii previzibile a unora din marile puteri!), creându-se dinastia şi adoptându-se constituţia (1866). Căci, încă din 1857, Unirea Principatelor era văzută de oamenii politici români ca trebuind a fi urmată de înscăunarea unui principe dintr-o casă regală europeană: „De aceea românii vor astăzi cu tărie ca să aibă în capul noului stat un membru luat dintr-o familie domnitoare în Europa apuseană; ei, cerând un conducător din aceste dinastii, dau chezăşie Europei că sunt hotărâţi să meargă în cel mai deplin ordin pe drumul ce însăşi urmează, adică: drumul progresului, al civilizaţiunii. Nici pentru noi principele străin nu este de o mai mică chezăşie în privinţa Europei: solidaritatea ce există între dinastiile europene o să le facă a se interesa la existenţa noastră naţională mai deadreptul şi mai cu dinadinsul; şi astfel garanţia tractatelor o să fie răzimată, întărită, de garanţia intereselor în parte a mai multor dinastii puternice!” spunea Brătianu în Divanul ad-hoc de la 1857. Pentru a avea un rege (care, ca persoană, deja exista!) spre a fi egali cu celelalte state europene, trebuia să fim un stat independent, altfel rămâneam doar cu „o alteţă regală” şi inferiori celorlalte state. În pagina următoare vom vedea căte ceva despre urmările acestor evenimente istorice.