Semnificaţia unei sărbători mult timp uitate: România – mamă a embrionului Uniunii Europene!

În secolul al XIX-lea o gene­raţie de excepţie în istoria ro­mânilor, cunoscută sub numele de „generaţia paşoptistă”, având în fruntea ei foştii studenţi români provenind din cele trei principate şi şcoliţi în universităţile Europei, a reuşit (urmă­rind pe parcursul unei vieţi întregi idealurile naţionale) să consolideze conştiinţa naţio­na­lă, să impună, mai întâi, simbo­lu­rile unei patrii comune – numele de România şi drapelul tricolor roşu, galben, albastru – mai apoi acea patrie comună în forma ei incipientă, consecutivă Unirii Principatelor Române; apoi dinastia europeană (menită a fi garanţie internă şi externă a noului stat!), constituţia, regatul, independenţa şi alipirea Dobrogei cu gurile Dunării şi ieşirea la mare, confirmare a rolului major meritat de România în această parte a Europei şi încredinţat ei de Europa, acela de a fi garantul regimului internaţional liber al gurilor Dunării, în beneficiu european.

Folosind cu abnegaţie şi inteligenţă bunurile şi relaţiile personale, manevrând cu o extraordinară abilitate politică în apele tulburi ale confruntărilor de interese ale marilor puteri imperiale vecine – Turcia, Rusia, Austria – dar şi mai îndepărtate geografic, bărbaţii de stat ai generaţiei paşoptiste au reuşit, fără a avea vreo armată în spate şi de cele mai multe ori împotriva voinţei oficialilor moldo­veni şi valahi ai timpului, să impună Europei importanţa spaţiului şi poporului acestor locuri, convingând-o că echilibrul european la gurile Dunării îşi avea cea mai reuşită rezolvare politică în crearea noului stat România, drepturile istorice ale naţiunii române la această rezol­vare fiind de netăgăduit. În acest fel, pe fondul cronicizării Crizei Orientale şi acutizării problemei gurilor Dunării (pro­blemă constând în permanentul coflict armat-ruso turc, condu­când mereu la blocarea naviga­ţiei la gurile Dunării şi pe Marea Neagră, blocaje de natură a afecta puternic interesele comerciale şi economice ale marilor puteri europene nerive­rane), precum şi consecinţă a activităţilor politice de excepţie ale generaţiei paşoptiste, în 1856, la Conferinţa de Pace de la Paris consecutivă Războiului Crimeii, marile puteri hotărăsc alipirea la Moldova a gurilor Dunării (transpusă în practică până la Convenţia de la Paris, din 1857) şi a judeţelor Cahul, Ismail şi Bolgrad, îndepărtată fiind astfel Rusia de Dunăre, punându-se astfel pentru prima dată într-un asemenea context, problema unirii principatelor, idee politică având, ca de obicei, atât partizani cât şi adversari. Tot atunci marile puteri euro­pene instituie Comisia Europeană a Dunării, cu sediul mai întâi la Galaţi şi apoi (de facto) la Sulina, prin instalarea aici a comisiei ei tehnice.

După realizarea, în 1859, a Unirii Principatelor în condiţiile cunoscute, tânărul stat român în componenţa căruia intrau şi cele trei judeţe mai sus pomenite, a fost silit să guverneze în aceleaşi ape tulburi ale intereselor poli­tice vitale ale marilor săi vecini, decis să demonstreze susţinătorilor, dar şi adversarilor săi, prin marile reforme începute de Alexandru Ioan Cuza şi continuate de Carol I şi prin politica de neutralitate, că drumul pe care s-a angajat în mod ireversibil este cel european.

Realizările tânărului stat român în perioada 1859-1877, precum şi comportamentul său şi al armatei sale pe câmpul de onoare, în Războiului de Independenţă (cel care a unit acest stat şi naţiunea sa – politicieni, popor şi domnitor în jurul idealului independenţei!) i-au conferit aprecierea şi încrederea marilor puteri europene, prin Tratatul de la Berlin din 1878 României recunoscându-i-se inde­pendenţa de stat şi alipindu-i-se Dobrogea şi gurile Dunării, cele ce adăposteau încă de la 1856 Comisia Europeană a Dunării.

  1. ARGUMENT

Înfiinţată cu dublu scop, unul tehnic (de a menţine navigabile gurile Dunării, în speţă Braţul Sulina) şi unul politic (de a afirma aici voinţa marilor puteri europene neriverane în a-şi proteja interesele politice şi economice devenite ad-hoc interes comun), Comisia Europeană a Dunării a fost prima instituţie europeană, înfiinţată cu aproape 100 de ani înaintea Uniunii Europene. Ea se cerea însă protejată în interiorul unui stat devotat intereselor proprii şi loaial intereselor generale euro­pene, care, nelezând unilateral şi în beneficiu propriu aceste interese generale, să constituie o temeinică garanţie a echilibrului în această zonă strategică. Acest stat era gândit a se interpune marilor puteri riverane, Rusia şi Turcia (aflate într-un permanent conflict de natură a bloca navigaţia şi transportul comercial pe Dunăre şi ieşirea în Marea Neagră) şi de a rezista militar cel puţin trei zile în cazul unei agresiuni armate în zonă. La gurile Dunării, la Sulina, România şi-a câştigat un important rol european, de echilibru, în conştiinţa europeană, de pace şi armonie comunitară, desăvâr­şită la 1 ianuarie 2007, prin integrarea de jure în Uniunea Europeană. Astfel şi încă de atunci a început misiunea sa europeană, în concordanţă cu interesul biunivoc.

Criticat în şedinţa Senatului din 6 decembrie 1878, la doar 3 săptămâni de la preluarea Dobrogei de către administraţia românească (14 Noiembrie 1878), de reprezentanţii opoziţiei (care îi reproşau că la Conferinţa de Pace de la Berlin nu a făcut totul pentru a menţine judeţele Cahul, Ismail şi Bolgrad în cuprinsul statului roman şi a obţine şi restul Basarabiei, acceptând în schimb Dobrogea şi gurile Dunării, în ciuda faptului că această zonă nu reprezenta un interes major pentru Europa) prim-ministrul Ion C. Brătianu a răspuns, edificator:

„(…) Prin urmare vedeţi domnilor că este de un in­teres german şi nu numai german, ci european – nu mai vorbesc de Austria, fiindcă Europa întreagă se interesează de libertatea gurilor Dunării – ca noi să avem în posesiune gurile Dunării, impunându-ne Dobrogea. Socotiţi că a fost o concesiune care a făcut-o Rusia? Nicidecum! Dovada este că – cum zice francezul – deget cu deget ne-a disputat de a nu ne întinde în Dobrogea, de a nu lua un teritoriu mai însemnat. Ni s-a impus dară Dobrogea de Europa (…) din cauza interesului european la gurile Dunării. Domnilor, nu se impune unei naţiuni daruri de către Europa, decât atunci când este un interes al său; ne-a dat Dobrogea fiindcă ne-a văzut că suntem o naţiune bărbată, o naţiune plină de vigoare, o naţiune bine dis­tinsă, care are ca­rac­terul ei propriu deosebit de cele­lal­te naţiuni din orient – iată de ce ne-a dat Dobrogea. Ne-a dat-o fiindcă este în interesul Europei ca gurile Dunării să fie în mâinile unui popor care să asigure libertatea Dunării. Şi dova­da despre aceasta este că dacă nu se interesa de gu­rile Dunării, apoi perpetua şi creştea drepturile Comisiei Europene a Dunării ? Apoi întindea hotarele Dunărei (Comisiei Europene a Dunării, n.n.) până la Galaţi? Prin urmare toate faptele vă dovedesc că nu numai Germania, ci Europa în­trea­gă vede interesul acesta mare, cum orice om care îşi dă puţină osteneală vede aceasta, fără să vă mai spună Europa că gurile Dunării sunt de interes european!”

Nu aiurea, ci la Galaţi, pe teritoriul Principatului Moldova, şi mai apoi (de facto) la Sulina, pe teritoriul Imperiului Otoman şi, mai apoi, al României, şi-a trăit fecunda existenţă Comisia Europeană a Dunării, expresia istorică şi incipient-embrionară a interesului comun instituţionalizat astăzi sub forma politico-economico-legislativă a Uniunii Europene. Tocmai aici, la gurile Dunării, interesele vitale ale viitorului stat România s-au împletit cu interesele vitale ale viitoarei Uniuni Europene, având nevoie una de alta, una de existenţa celei­lalte; tocmai aici, anume la Sulina, în cel mai estic punct locuit al României şi, deci, al Uniunii Europene, există clădirea-simbol a sediului Comisiei Europene a Dunării, actualmente sediul local al A.F.D.J. Galaţi. Dată fiind importanţa simbolică a clădirii şi locului, considerăm că atât clădirea, cât şi locul ar putea fi puse mult mai bine în valoare în beneficiu naţional, subliniind la nivel european uriaşa lor simbolistică. Percepţia autorităţilor române, centrale şi locale, asupra locului, este, de mult timp, din păcate, aceea a unui capăt, a unui sfârşit de lume; locul este, dimpotrivă, cel al unui capăt, al unui început de ţară şi al unui început de Uniune Europeană!

  1. PROPUNERE

Considerăm că, dată fiind încărcătura simbolică a acestui loc, autorităţile române de astăzi, de orice nivel ar fi ele, urmând exemplul celor care, în secolul al XIX-lea, au făcut aproape din nimic o ţară, pot şi chiar sunt datoare a acţiona  concret astăzi, când pregătim sărbătorirea în 2018 a 140 de ani de la revenirea Dobrogei la Patria Mamă şi a 100 de ani de Mare Unire şi când ne pregătim ca, în 2019, să preluăm pentru 6 luni preşedenţia Uniunii Europene!

Dat fiind faptul că Sulina este cel mai estic punct locuit al Uniunii Europene şi dată fiind unicitatea europeană a Deltei Dunării, un astfel de demers concret ar fi pe deplin justificat, putând deveni extrem de onorant şi extrem de profitabil pentru ţara noastră, dar şi pentru Uniunea Europeană ca entitate politică, ea putându-şi astfel valorifica un plus de trecut şi un plus de teritoriu în ceea ce priveşte propria-i manifestare istorică.

Nu credem că maginaţia ne joacă feste, atunci când Bruxelles – Strassbourg – Sulina ni se pare o înşiruire perfect posibilă actualmente şi perfect logică din punct de vedere istoric, şi impunerea în conştiinţa europeană a acestei axe, sub formele pe care le va considera adecvate, ni se pare sarcina pe care statul român este chemat să şi-o asume, ducând astăzi la capăt munca începută acum aproape 180 de ani de viitorii paşoptişi. Căci, dacă admitem ideea potrivit căreia Comisia Europeană a Dunării a constituit, prin misiunea şi raţiunea ei de a exista, expresia embrionară a Uniunii Europene, statul român a fost constituit şi consacrat, cu certitudine, drept mamă purtătoare a acestui embrion!

Dan ARHIRE

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Cod de verificare *