Tulcea, între tunuri și iatagane

Războiul de Independență al României, cunoscut în lume ca războiul Ruso-Turc din 1877, avea să însemne pentru români numeroase jertfe și fapte de eroism, iar pentru ruși și mai numeroase avantaje politice, strategice și economice. Puțin a lipsit ca România să fie părtașă chiar la cucerirea Istanbului de către ruși, sau cel puțin la un asediu al acestuia, ca o împlinire a visului de sute de ani a acestora de a reface Imperiul Bizantin. Atunci, au intervenit englezii, aducând o flotă puternică în Marea Neagră, care să păzească Înalta Poartă. Dar să trecem de la marile fapte la micile întâmplări ale acestui război, la Tulcea.

Războiul avea să declanșeze în aprilie 1877, dar deja din luna martie o escadrilă de război otomană sosește în raza portului tulcean. Situația era extrem de tensionată, datorită spionilor și instigatorilor care bântuiau în oraș și în satele din Dobrogea. Guvernarea sangecului Tulcea, care cuprindea întreaga Dobroge, fusese preluată de Said Pașa, un militar de carieră, destul de rigid și incapabil să gestioneze conflictul interetnic local. Trimite la Istanbul o serie de rapoarte din care reieșea că orașul Tulcea era un adevărat fief al complotiștilor și cerea puteri depline de acțiune. În acest timp, satele creștine din preajma orașului erau vandalizate de trupele neregulate de cerchezi, care așa înțelegeau să-și manifeste atașamentul față de otomanii care îi aduseseră în Dobrogea, după ce fuseseră deportați de ruși, în 1864.

Guvernatorul Tulcei (mutesariful ) Said Pașa convoacă la Konak (actualmente Muzeul de Artă) reprezentanții comunității locale și le face cunoscut conținutul documentului oficial otoman primit de la Stambul, prin care obținuse acceptul bombardării orașului de către flota de război. Mărinimos, le oferă tulcenilor 48 de ore pentru a evacuare și fără să țină cont de protestele reprezentanților comunității, suspendă ședința. Șansa tulcenilor au fost diplomații străini ce funcționau la Tulcea, pe lângă Comisiunea europeană. Aceștia, împreună cu mitropolitul Nichifor al Tulcei, care l-a contactat telegrafic pe Patriarhul de la Constantinopol, reușesc să anuleze ordinul de distrugere a Tulcei, emis de Înalta Poartă și chiar să-l destituie, telegrafic, pe Said Pașa.

Din nefericire, lucrurile nu se opresc aici, în locul lui Said Pașa este numit Fahri Bei, care mai guvernase Tulcea cu ceva vreme înainte. Între timp, războiul se declanșase, iar Tulcea, cu toate că era relativ departe de teatrul acțiunilor, suferă din nou. În iunie 1877, un grup de bașbuzuci cerchezi, conduși de hanul Aslan Bey, sosesc în Tulcea, după ce devastaseră zeci de sate creștine din regiune. Îl obligă pe mutesariful Fahri Bey să deschidă arsenalele de arme și muniție ale mici garnizoanei otomane. Înarmați până în dinți, cerchezii au jefuit mahalalele creștine din oraș, au incendiat și ucis zeci de tulceni. Au părăsit orașul, după câteva zile, continuând jafurile în satele bulgărești și germane din zonă. Ostilitățile au continuat și după încheierea războiului. Sub ocupația vremelnică a rușilor, milițiile bulgare s-au răzbunat, atacând satele turcești și tătare, mii de familii musulmane părăsind Dobrogea în această perioadă. Evenimentele s-au liniștit complet abia după intrarea Dobrogei sub administrația românească. Cerchezii, actorii cei mai sângeroși ai acestui război, au fost deportați din Dobrogea și Balcani, pentru totdeauna, în urma unei hotărâri a Congresului de Pace de la San Stefano.

1.prima imagine este o schiță, așa cum apărea în presa vremii, reprezentând o șalupă de război pe Dunăre, sursă The London Illustrated News , 1877

2.a doua imagine reprezintă un grup de cerchezi, dintre care cel puțin trei sunt pregătiți să plece la luptă, sursă wikipedia

Citiți articole asemănătoare despre Tulcea veche pe blogul

www.mistereledunarii.wordpress.com

Autor Nicolae Ariton.

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *