George Pahoni, un om – hai să înșir acum o grămadă de rahaturi, de tâmpenii, de chestii pe care George le ura – minunat, sobru, afacerist, viu… Ar fi râs degeaba pentru fraierii care ar fi plâns.
L-am iubit și îl iubesc pe George, încă de când l-am cunoscut, cu mustața celebră, cu coniacul celebru, cu zâmbetul viu. Pe scaunul de plastic de la Honi, cu fructele în pahar, cu glumele dulci, cu vorbele palavre, cu oamenii care îl înghițeau ca om.
Pahoni este un personaj, este un tulcean care incită, un tip care a sărit gardul la pompieri, care a furat pistolul milițianului comunist, omul care sărea gardul tinereții peste bătrânețe, care se juca cu viața de-a moartea și glumea cu moartea de-a viața. Apoi le înjura pe amândouă și le chema la un pahar, ciupindu-le de țâțe, urlând la doamna cu coasa: „O bere pentru prietenii mei!“.
George este un om frumos, care se pișa pe Kant, pe Nietzsche, care îl iubea pe nea Preda cu vioara lui cu tot, un om care iubea viața și ne iubea pe toți cei în viață. Ai plecat aiurea, fără să ne suni, la 4 dimineața, cum puteai…..mă enervezi teribil, Georgică. Ca atunci când fugeai de la masă fără să ne spui, în zorii zilei…nu se face, mă enervezi teribil…
Merită o carte cu cel puțin multe volume, nu am cuvinte și am rămas blocat, da, toți dobitocii triști merg mai departe, iar George a plecat plictisit probabil de tristețea locală. El, omul cu mustață, care a cântat pe nava pasager, care a pupat drapelul, care a serbat cu tanga la gât nenumărate iubiri și zile de naștere, a tăcut degeaba. Te-am iubit ca pe un cetățean de onoare al poporului cu suflet curat și inima desăvârșită, ca pe tricolorul de pe Monument, ca pe un suflet viu în valea Dunării Moarte, ca pe Un Piersic al primăverii vieții mele. Adio, omule George Pahoni! Te vom uita, degeaba latră unii, dar te vom reaminti din când în când…
