Valeriu Diaconescu ( necrolog pentru un profesor „corect, corect”…)

Nu am crezut niciodată că voi scrie un necrolog, cu atât mai puțin pe cel al prietenului profesor Valeriu (Vali) Diaconescu. Am așteptat și ezitat mai multe zile până să realizez acest lucru. În primul rând, pentru a trece valul de emoție produs de dispariția sa dintre noi apoi, încercând să trec, la rândul meu, peste acest moment deosebit de trist.

   Am sosit în Tulcea, împreună cu profesorul Valeriu Diaconescu în toamna anului 1982, eu întorcându-mă acasă, după absolvirea facultății și două săptămâni de armată, Vali ca proaspăt profesor de geografie repartizat în învățământul tulcean, alături de soția sa, Elena Diaconescu. Mai trebuie spus că înainte de a deveni geograf, ca absolvent de liceu pedagogic fusese învățător timp de doi ani într-o localitate apropiată de Horezu de baștină.

   Deci, totul se întâmpla acum 30 de ani, când trebuie amintit că absolvenții de facultăți primeau o repartiție obligatorie iar marile orașe ale țării erau închise și doar județe ca Tulcea mai ofereau posturi pentru aceștia.

   Primii ani de profesorat și i-a desfășurat la Liceul Alimentar Tulcea (actualul Colegiu Brad Segal Tulcea), unde a fost și consilier educativ (sau cum se mai numea pe atunci responsabilul cu activitățile educative), pentru ca după 1989, să se transfere la Colegiul Dobrogean Spiru Haret.

  Nu l-au interesat funcțiile politice sau cele de conducere, cu toate că era un caracter tare și înzestrat cu o personalitate atât de puternică încât trebuia să fii atent în preajma sa pentru a nu te domina. Cu toate acestea, Vali Diaconescu nu era un grobian, ci un tip de o politețe și un bun simț deosebite, demonstrând că provenea dintr-o familie de intelectuali: tatăl, profesor, mama, învățătoare, un frate mai mare, profesor de matematică. Mai mult, probabil, pentru a le domonstra celorlalți că este capabil și de așa ceva, a acceptat timp de doi ani să îndeplinească funcția de inspector de personal în cadrul ISJ Tulcea.

   Gestul său de a ne părăsi va rămâne pentru totdeauna un mister. Era bolnav, având probleme cu tiroida, dar nu incurabil. Trecuse, în urmă cu câteva luni, printr-o experiență traumtizantă, care s-ar părea că îl marcase mai mult decât am crezut noi. Și un lucru, pe care puțini îl știu, în urmă cu aproape 30 de ani, a vegheat săptămâni în șir, într-un spital din București, zi și noapte, stingerea din viața a mamei sale, bolnave de cancer. Toate acestea s-au adunat peste un suflet mai sensibil decât am fi crezut, care a cedat sub o povară mai mare decât a putut duce, cu toate că la prima vedere, părea un bărbat capabil să se lupte cu toți dușamnii și toate necazurile din lume.

   Profesorul Valeriu Diaconescu a fost timp de 30 de ani tulcean, iubindu-și necondiționat orașul de adopție. A ales să plece mai repede decât ar fi trebuit, dar cu siguranță tulcenii care l-au cunoscut nu-l vor uita niciodată. A fost un profesor model, un tovarăș de nădejde și un prieten adevărat. Dumnezeu să-l odihnească și să aibă grijă de sulfetul lui Vali Diaconescu. Iar nouă ne vei lipsi mai mult decât ți-ai închipuit vreodată!

   Nicolae C. Ariton

   P.S. – expresia din titlul articolului, corect, corect… este replica celebră pe care o folosea Vali Diaconescu în dialog cu prietenii, sau mai puțin prieteni (dușmanii nu a avut)… atunci când te aproba, dar și când nu era de acord cu tine…

AUTOR: PROF. NICOLAE ARITON

www.mistereledunarii.wordpress.com