INTERVIURI CU ACCENT.PAUL PRISADA : „Cântecele noastre îndemnau oamenii să-şi caute fericirea“

Unicat în muzică românească

A C C E N T

Interviuri cu: Paul Prisada, Nicolae Sava, Florin Lefter

Articol publicat și în Revista NordDobrogea Cultural, autor Aurel IFRIM

PAUL PRISADA: „Cântecele noastre îndemnau oamenii să-şi caute fericirea “

În 1985 grupul Accent figura în topurile muzicale.pe locurile 1 şi 2. Revistele Săptămâna din capitală, Cronică de la Cluj, Ramuri din Craiova, şi multe alte publicaţii cu rubrici muzicale de top (inclusiv Radio- Luxemburg), se întreceau în omagierea muzicii grupului Accent. S-a creat un val de simpatie în rândul melomanilor care solicitau firmei Electrecord să vă editeze pe un suport muzical.

În toamna acelui an am primit un nesperat mesaj telefonic de la Cristian Păunescu – redactor la Electrecord: voia, ca la începutul anului viitor să ne înregistreze pe un disc L.P. (Long Play: disc de plastic cu circumferinţa de 30 cm, cu durata de 40, 45 min). În perioada cu pricina cei de la Accent trăiam din „concertele” susţinute în fiecare seară la restaurantul Delta.

Nu se mai organizau turnee decât foarte rar, fuga din ţară a unor muzicieni de rock, în frunte cu Phoenix, determinase stăpânirea să ţină cultura românească într-un adevărat prizonierat.

Pentru noi, obişnuiţi de la debut să concertăm, nu doar cu prilejul unor festivaluri, programul de cârciumă nu era deloc îmbucurător. La local consumatorul mai voia şi un cântec de pahar sau cine ştie ce năzdrăvănie auzise pe la vreo petrecere, deci trebuia să ne abatem tare de la stilul nostru. Atunci am apelat la un subterfugiu, abordând în repertoriu şlagăre româneşti şi internaţionale la modă. A doua zi, ne eliberăm, intram într-o altă lume: fantastica poezie românească semnată de genii precum Ion Barbu, Lucian Blaga, Nichita Stănescu…

Totuşi, Accent aveaţi un public al vostru, care vă iubea. Foarte mulţi tineri mergeau seară de seară la restaurantul Delta să vă asculte. Vara, mai ales, când se deschidea terasă, trebuia să-ţi rezervi loc cu o săptămână înainte.

Este adevărat, dar… foarte trist. Ştii bine, noi am început să cântăm în spectacolele Studioului Z, unde era o atmosferă densă culturală şi o libertate excepţională de mă mir şi acum cum de ne-au lăsat în pace… o perioadă…

Cum a suportat grupul Accent. Orientat spre muzica progresivă, programul de restaurant?

Şeful complexului Delta, ospătarii, întreg personalul ne considera ca fiind copiii, prietenii lor, şi e cazul să-l amintesc pe „primul meu director de… frapieră” cum se recomandă şi acum, amicul nostru drag Hristu Caraman, pe atunci picol (ajutor de ospătar). Cum toţi salariaţii de acolo ne purtau o duioasă simpatie, adolescenţii de vârsta lui Hristu trimişi acolo să înveţe ostenitoarea meserie de ospătar, se întreceau să ne intre în graţii. Fratele Hristu a făcut din meseria lui ceva de lux, iar din faptul că în fiecare seară nu uita să umple frapiera orchestrei cu gheaţă, a făcut un titlu de glorie. De-a Domnul să mai fie pe lume oameni ca el!…

Programul de la local se întindea uneori până după miezul nopţii. Când mai aveaţi timp şi pentru repetiţiile cu repertoriul Accent?

Parcă n-ai şti… După program stăteam la un pahar de vorbă cu prietenii şi cu unii consumatori fericiţi să ne facă cinste, şi să stea cu noi la masă, iar a doua zi între orele 10-14, repetam de ne săreau capacele. Programul acela de dat omul peste cap, ne-a ambiţionat. Eram hotărâţi să nu clacăm, să nu ne lăsăm ispitiţi de tumultoasa viaţă nocturnă. Până în primăvara lui 1986 reuşiserăm să pregătim cam 80 % din materialul muzical ce urma să apară pe disc.

Formaţia voastră şi-a consacrat stilul muzical, pe când în grup erau fraţii Moraru, ambii foarte creativi, Gică, sărind uneori în curtea virtuozilor.

Aceşti doi instrumentişti veniseră în formaţia noastră după ce aceasta îşi definise foarte clar căile. Nu-i uşor pentru un instrumentist venit dintr-un anume gen muzical, să asimileze un alt sistem de gândire şi exprimare a muzicii.

Mai ales că aţi fost prima formaţie din România care a abordat dificilul gen de rock progresiv. Unde se cere, pe lângă disponibilităţile muzicale, o serioasă, naturală chemare spre poezie, şi, mai ales spre trăirea stării de poezie

Perfect adevărat! Nu toate versurile sunt poezii, aşa cum nu toţi versificatorii sunt poeţi. Poezia ţine de magie, pe când rimele unor versificatori de circumstanţă nu vor fi în veci magie.

Eu am trăit încă din adolescenţă magia poeziei premonitorii a lui Blaga, care îţi incumbă o binecuvântată stare de graţie. Mai tinerii decât noi, Marcel şi Marian, se simţeau bine în rock-ul clasic, ori înclinaţiile noastre spre psychedilic-ul muzicii progresive, nu era chiar pe sufletul lor. (Atunci, în 1985, că după trecerea unor ani peste viaţa lui, Marian nu „a revenit” la Accent, el s-a integrat stilului muzical şi conceptelor noastre.) Am luat decizia să-i readucem în trupă pe cei doi fraţi, care au parcurs împreună cu noi paşii spre confirmarea unor intenţii muzicale şi transpunerea lor în realitate. Fapt cu totul şi cu totul important pentru naşterea şi creşterea unei formaţii.

Un personaj cu numele Narcis Grigoriu

În viaţa noastră, a celor de la Studioul Z şi de la Accent a existat mereu şi va exista un personaj cu numele Narcis Grigoriu. Un om cu o cultură aparte, şi, ce consider eu o mare calitate a lui, este modul cum simte cultura. El mi-a spus că niciun sacrificiu nu este prea mare dacă vrei să duci la capăt o idee nobilă în care crezi cu toată certitudinea. În ce priveşte „ruptura” vremelnică între membrii celor două trupe, trebuia să merg pe linia cea mai directă: sinceritatea. Deci la ora trei dimineaţa am urcat împreună în trenul de Constanţa. Unde iarăşi trebuia să intervin în viaţa altei formaţii muzicale în care cântau cei doi.

O miză aveai tu…

Da, ştiam că Mihai Moraru, un rătăcit prin orchestrele de cârciumă, nu se simţea grozav în postura de muzicant de bar. Am avut un dialog scurt cu el, solicitându-i imperativ un răspuns ferm. Mi-a spus că el ar urca imediat în trenul spre Tulcea, dar tânărul lui frate… hm!… nu prea ar lăsa litoralul. Barul Orient aducea bani buni, acolo, se adunau după program, mai toate formaţiile de la Mamaia, la un schimb de idei muzicale, uneori la un jam-session. Ori tocmai acest lucru mă încredinţa, că dacă cei doi părăseau trupa pentru o vreme, înlocuitori se găseau rapid. Era chiar o practică pe atunci. Instrumentişti de valoare din toată ţara, plecau în sezonul estival pe Litoral şi cântau unde găseau loc. Să mai adaug, că în acei ani, la Mamaia cântau formaţiile lui Horia Moculescu şi Marius Popp şi alte trupe de calitate din toată ţara, era o densitate de valori muzicale pe metru pătrat. Seara, Mihai mi-a spus că pestre trei zile vor fi la Tulcea. Iar eu cu Narcis, am revenit acasă, cu gândul nu tocmai clar cum voi transmite prietenilor Marcel şi Marian, decizia ce fusesem obligat să o iau.

Cum au primit vestea?

Nu prea grozav. Eu şi Marian investiserăm bani în echipamentul tehnic, şi era destul de anevoios să împărţim lucrurile. În cele din urmă am reuşit să ne despărţim prieteneşte. Şi ne-am pus pe treabă, în septembrie fiind gata pentru înregistrări. Cristian Păunescu ne-a programat la studio spre sfârşitul lui octombrie. Când am plecat cu avionul de dimineaţă spre Bucureşti, am „aterizat” la Electrecord, cu o tonă de echipament tehnic după noi, unde Daniela Caraman Fotea ne-a transmis că… putem pleca la Tulcea. Ceea ce am şi făcut.

Dar înregistrările, studioul, înţelegerea cu CristianPăunescu?…

Asta i-am spus şi eu tovarăşei Fotea… După ce mi-a transmis că textele noastre au fost respinse de Dulea.

Dulea, Gâdea, foamea, frigul și interdicția de a rosti adevărul

De la oamenii ăia, figuri sinistre ale „culturii” ceauşiste te aşteptai la orice. De aceea mă şi pregătisem cu „texte de rezervă” pe placul acelor factori decizionali culturali, robi ai Puterii, la fel de „culţi” că stăpânii lor. Daniela C.Fotea a privit textele de rezervă cum se uită găina la lemne şi a glăsuit cu multă drăgălăşenie: „Nu-s de-acord”.

Ce-i cu textele alea „de rezervă”, una cântaţi şi alta înregistraţi?

Cam aşa: autorităţile interziceau orice referire la religie, la istoria adevărată a României, sau, şi mai grav, la realitatea imediată. Orice aluzie referitoare la frigul din case, la foametea de care sufeream toţi românii, la interdicţiile de natură culturală, îi făcea să spumege. Comuniştii au venit la putere prin fraudă, prin mistificarea adevărului şi prin arestarea ideii de dreptate. Ei bine, prin 1986, deşi vedeau că pierd teren, se agăţau cu disperare de volanul Puterii. Care se cam spărsese pe ici, pe colo, în punctele esenţiale. Erau atât de încrezători în eternitatea lor, că refuzau pur şi simplu să înţeleagă ce se petrece în Europa de Est: mişcările social-politice din Polonia şi Ungaria, schimbările iniţiate în URSS de Gorbaciov. Se agăţaseră încrâncenaţi de lanţurile în care legaseră ţara, impunând abuziv legi peste legi. Iar una dintre acestea era să înfrâneze tineretul în pornirea sa naturală spre libertate. Am fost trimişi acasă, prietene. „Sfătuiţi” să ne mai gândim. Nu poezia barbiană care vorbeşte despre „dogma” Creatorului Lumii îi interesa pe ei, ci impunerea forţată a dogmei lor politice iraţionale, utopice, inumane; nu poezia filozofică a lui Lucian Blaga, îi preocupă, ci proslăvirea politicii lor; nu libertatea spirituală ori verticalitatea românilor doreau, ci îngenunchierea, umilirea până la anihilarea oricărei urme de voinţă şi demnitate. Ne-am întors la Tulcea umiliţi.

Dezinformatorii de serviciu, turnătorii la secu, toate gurile rele au umplut târgul cu vestea că am fost trimişi acasă fiindcă suntem slabi instrumentişti, că versurile alese, sunt aliterare etc etc Cine crezi că era cel mai pătimaş acuzator? Un poetastru de pe-aci, pupător de funduri politice, pe care nu-l publica decât ziarul local. Se supărase că am preferat poezia lui Barbu, Blaga şi Dinescu, în locul gângăvelilor lui în care proslăvea ceauşismul.

   Te referi la C.B., escroc, cleptoman și mărunt manglitor. Prins în flagrant şi condamnat, a făcut vreo doi ani de puşcărie, unde secu l-a racolat în tagma turnătorilor. La proces a motivat că şi poetul francez François Villon a furat la viaţa lui…

Probabil, numai că Villon chiar a fost poet. De geniu!… Când credeam că totul s-a dus pe apa cea rea şi am muncit de pomană, ne-a sunat Cristian Păunescu. Ne cerea variantele de text Aşa se procedă cu toate trupele bune, îi interesa să ne editeze, de pe urma noastră câştigau bani. Mai mulţi decât noi, producătorii. Deci am expediat textele cu titluri schimbate şi intervenţii în litera poemelor: le-am maltratat, că aşa le plăcea lor, erau fiinţe deformate, iubeau grotescul, schingiuirea. Dar era o păcăleală, noi la înregistrări foloseam originalele, fără nici o intervenţie. Foarte rapid, chiar îngrijorător de rapid, a venit răspunsul: Dulea aprobase ghiduşiile noastre. Am plecat la Bucureşti, şi, surpriză, ne-am întâlnit cu trupa timişoreană a lui Ilie Stepan -Pro Musica, programată şi ea la înregistrare în aceeaşi perioadă cu noi. De ce?… Întrucât Ceauşescu oprise importul de material discografic, Electrecord hotărâse ca ambele formaţii să apară pe acelaşi disc.

Dar pe un L.P. intrau cel mult 50 minute, ceea ce înseamnă că v-au redus repertoriul la jumătate.

Întocmai. Eu însă am apelat la un subterfugiu de natură, pasămite managerială, propunând Electrecord-ului să ne editeze totuşi, fiecare formaţie pe alt L.P., motivând că în anul viitor nu vom solicita alte înregistrări, ca atare se va face economie.

Planul n-a prins!…

Aşa că am pornit înregistrările şi într-o săptămână toată partea instrumentală a fost gata. Urma să înregistrăm părţile vocale, deci textele. Nu-mi imaginasem însă că Electrecord devenise o întreprindere de produs… surprize. Şi ce surprize!… Doamna Fotea ne-a somat să cântăm variantele de text aprobate, nicicum originalele. I-am explicat că nu ne putem permite să intervenim în poeziile unor iluştri poeţi români, ale căror opere fuseseră traduse în limbi de mare circulaţie, deci cunoscute în lumea largă, iar intervenţiile noastre ar fi dus la ştirbirea operelor, chiar a prestigiului României. Nimic!, doamna era de neclintit. Atunci am venit cu argumentul că nicăieri în lume nu există o asemenea practică de sforţare a unor poezii consacrate, iar decizia dumneaei ar pune-o într-o situaţie delicată. Atunci doamna mi-a zis pe un ton ironic: „- Dar nu-i nicio problemă, chestia se poate rezolva. După un calcul sumar privind costul orelor de studio, a echipei tehnice şi a hotelului unde v-am cazat, ar trebui să ne plătiţi suma de…” Când a spus suma, care reprezenta contravaloarea unui apartament, am crezut că glumeşte. Dar tipa nu avea umor, deci nici vorbă de glumă. Ne obliga, fie să plătim şi să plecăm acasă, fie să măcelărim textele. I-am spus că dacă noi am dispune de sume atât de mari, ne-am cumpăra un studio propriu de înregistrări, dându-i de înţeles că nu suntem dispuşi să batjocorim opera unor scriitori ca Ion Barbu şi Lucian Blaga.

Episodul Mircea Dinescu

Între poeziile alese de tine pentru disc, era şi unele semnate de Mircea Dinescu. N-ai apelat la protecţia lui?

Bietul Mircea avea chiar el nevoie de protecţie: tocmai ce primise arest la domiciliu. În urma unor interviuri publicate în Germania de Vest, în care acuza guvernul şi pe Ceauşescu de starea gravă în care se afla România, i-au impus regim forţat.

L-au exclus din Uniunea Scriitorilor, l-au dat afară de la revista Luceafărul unde era redactor, interzicându-i totodată să mai publice, sistându-i toate sursele de venituri, dar şi mai grav, i-au interzis să părăsească domiciliul. I-am relatat incidentul cu Electrecord. Cu toate că era ca şi arestat, a reuşit să-şi convingă paznicii (doi ofiţeri de la Securitate) să-l însoţească până la hotelul nostru, situat nu departe de casa lui..

Cum a reuşit să-i convingă?

Păi la stilul lui Mircea Dinescu, nu-i de mirare. Se brodise ca unul dintre ofiţeri să fie tânărul locotenent Gigi Neţoiu (după 1990, acţionar la Dinamo). La hotel, poetul m-a luat deoparte şi a făcut următoarea remarcă: „- Dacă mie mi-au impus arest la domiciliu, este uşor de presupus ce vi se va întâmpla vouă, în cazul că refuzaţi să cântaţi pe textele aprobate. Te ştiu nebun de curajos, însă gândeşte-te ce rău mare le poţi face băieţilor de la Accent. Păzeşte-te, că ăştia care bagă poeţii la bulău, nu ştiu de glumă. Nici nu-ţi imaginezi ce înseamnă să trăieşti cu pază non stop, neştiind ce–ţi oferă ziua de mâine, dacă nu cumva temniţa, ori ceva şi mai rău… Ai grijă!…”

Vorbele lui Mircea au făcut să-mi simt inima ca un sloi de gheaţă. Cine spune că nu ştie ce-i frica, minte. Nu eram înfricoşat, intrase spaima în sufletul meu.

Ai intervenit în versuri?

Nici pomeneală. Versurile propuse de ei pentru transformare, pur şi simplu le-am eliminat.

Pro Musica lui Ilie Stepan n-a fost supusă aceloraşi presiuni?

Ştiind că mahării de la studio sunt puşi pe fapte ruşinoase, Ilie Stepan a hotărât să vină cu versuri semnate de Eminescu. A fost o alegere înţeleaptă, fiindcă grupul lui a fost rapid înregistrat, iar noi a trebuit să mai rămânem în Bucureşti încă vreo zece zile. Însă nu mai aveam piţule. Spre norocul nostru Cosmescu, organizatorul festivalului muzical Constelaţii rock Vâlcene ne-a invitat să cântăm înafară de concurs, subsemnatul fiind numit şi în juriu. Am fost la Râmnicu Vâlcea, am cântat, şi, cu banii primiţi, am reuşit să stăm în capitală până la definitivarea înregistrărilor. Am avut norocul să facem vocile cu Fredy Negrescu, poate cel mai mare sunetist pe care l-a avut România. La Electrecord prestanţa sa era uriaşă. Datorită lui, textele nu au fost măcelărite.

Pictorul Viorel Poiată și coperta cu urme de bocanci soldăţeşti

Grafica lui Viorel sugera că Puterea intrase cu bocancii în viaţa românilor încercând să ne dirijeze spre un liman al absurdului.

Chiar dacă grafica originală a fost uşor modificată, a apărut totuşi pe disc. Cum de a fost posibil?

Totdeauna artiştii au fost mai inteligenţi decât prigonitorii stăpânirii.. Noi am prezentat desenul unui grafician agreat de Electrecord drept o… sugestie. Discul a a părut într-un tiraj de 10.000 exemplare.

Care s-au vândut în două zile. La vreo săptămână după înregistrare, Stelian Tănase, actualul politolog şi scriitor, care atunci era impresar la teatrul Constantin Tănase din capitală, v-a programat într-un spectacol de mare ecou.

Este una din cele mai frumoase amintiri din viaţa trupei noastre. Accent apărea pe afiş alături de Mircea Florian, aflat în mare vogă. Iar la spectacol au venit iubitori de poezie şi de muzică, toate piesele noastre fiind aplaudate îndelung, ovaţionate. În aceiaşi seară, Mircea Florian a… fugit din România, la plecarea lui, contribuind şi noi… fiscal. Stelian Tănase ne-a pus să semnăm statele de colaborare, rugându-ne să cedăm partea noastră lui Mircea Florian.

Acest episod a pus capac la toate. Accent a primit restricţii în programul de la restaurantul Delta, iar pe tine te-au chemat imediat la secu unde ai fost acuzat că versurile din Oul dogmatic batjocoresc poporul român

Da, locotenentul Mauna a cărui cultură era zero, se purta cu mine ca un zbir, aducându-mi acuzaţii nefondate. El mi-a cerut imperativ să nu mai cânt „alea” cum am făcut-o la teatrul C.Tănase, unde am şi anunţat spectatorii că vom cânta pe versurile originale, nu cele impuse de Electrecord. Mauna m-a acuzat că versurile „E dat acestui trist norod şi oul sterp ca de mâncare” sunt subversive.

În ce sens poate fi subversivă poezia lui Ion Barbu?

Din punctul lor de vedere, tot ce nu înţelegeau devenea subversiv, ca atare, iată ce „gândeau” ei că exprimă poezia barbiană: norodul, adică naţiunea noastră este tristă şi nu are ce mânca…

În toate societăţile totalitare artiştii sunt bănuiţi de rea credinţă. Ori una dintre datoriile artistului este să proclame adevărul. Nu mă dau mare artist, dar niciodată nu am suportat umilirea semenilor mei, am urât nedreptatea, am strigat „NU!” minciunii. Am fost şi voi fi totdeauna de partea celor proscrişi, iubindu-i pe oamenii care spun adevărul riscându-şi adesea viaţa. Cum a fost cazul scriitorilor sovietici Ilf şi Petrov, care au fost împuşcaţi din ordinul lui Stalin fiindcă au avut curajul nebun să scrie uriaşele pamflete anticomuniste „Douăsprezece scaune” şi „Viţelul de aur”.

De fapt tu ai început să ai nedorite legături cu secu de prin 1974, când erai licean.

Primul dosar din acel timp când eram şi la Studioul Z se numeşte „Paulescu”.Al doilea din perioada cenaclului Orfeu şi începuturile grupului Accent, l-au botezat „Chitaristul”, iar al treilea, nici nu s-au ostenit să-i pună un nume fictiv, i-au spus „Accent”

„Accent „reprezenta libertatea exprimată, inspira curaj. Dacă textele cântecelor voastre nu îndemnau la revoltă făţişă, sugerau o lume a purităţii. Alături de liderii tinerilor, Florian Pittiş, Dan Andrei Aldea de la Sfinx, Vali Sterian, Accent devenise o speranţă.

Exact ce nu doreau politrucii. Cântecele noastre îndemnau oamenii să-şi caute fericirea. Dar voiau cumva politrucii vremii o naţiune fericită?… Nu doar la noi se petreceau asemenea evenimente. Mişcarea „Primăvara de la Praga” a fost generată tot de un grup muzical căruia îi interziseseră să mai dea spectacole. În rândul tinerilor s-a stârnit o mişcare de susţinere, care a intrat rapid în conflict cu stăpânirea. S-a stârnit o furtună socială de toată frumuseţea. A fost primul semnal din Europa de Est că istoria, timpul – vorbă lui Marin Preda, „nu mai aveau răbdare”.