Sacagiii, strămoșii Aquaserv-ului tulcean, pe la 1870

Pe la 1870, Tulcea nu avea Aquaserv. De fapt, nu avea nici rețea de alimentare cu apă, nici canalizare, și nici măcar fântâni și puțuri suficiente pentru alimentarea cu apă a celor aproape 20 de mii de locuitori.

Într-un oraș ale cărui mahalale erau cocoțate pe dealuri, așa cum este Tulcea, fântânile și puțurile erau extrem de rare, deoarece și pânza de apă freatică era la mare adâncime. În aceste condiții, singura sursă de apă pentru gospodăriilor tulcenilor erau zecile de sacagii care băteau străzile pietruite din centru sau ulițele înguste din mahalale, strigând cu tărie: Aaapaaa !.

Ceea ce pentru tulceanul zilelor noastre pare un non sens, s-ar părea că acum 150 de ani, apa de Dunăre chiar era curată și potabilă, cu condiția ca gospodarii să o amestece cu puțină piatră vânătă și să o bată bine cu făcălețul pentru a o limpezi.

Sacagii tulceni erau oameni sărmani, care pentru câțiva bănuți vindeau tulcenilor apă de Dunăre, luată dintr-un loc cunoscut cu numele de Vadul sacagiilor, aflat în amonte de oraș, încărcată în butoaie de lemn și livrată la cofă sau doniță (un fel de găleți din lemn). Butoiul era transportat cu ajutorul unei șarete (hulube) cu două roți, la care era înhămat un cal sau un măgar, de atelaj fiind agățate vasele de lemn, de care spuneam mai înainte, folosite pentru livrarea apei.

În locurile aglomerate, cum ar fi în piețe, oborul de animale sau la bazarul „sub coloane”, puteai întâlni sacagii ambulanți care vindeau apă la pahar, dintr-un burduf de piele sau un recipient din lemn sau metal, pe care îl purtau în spate. Erau foarte căutați vara, când căldura de afară era înăbușitoare, iar dacă sacagiul avea și câteva bucăți de gheață (provenită din ghețăriile orașului, umplute cu calupuri de gheață din timpul iernii), atunci afacerea vânzării de apă pute fi un mic succes. În plus, era o practică des întâlnită la creștini dar și la musulmani de a face pomană cu apă proaspătă , în memoria unui membru al familiei, decedat. Astfel, i se plătea sacagiului conținutul vasului cu apă și sub privirile atente ale celui care plătea, sacagiul începea să strige în gura mare că oferă apa gratis din partea familiei respective. Aceasta se întâmpla, de obicei, în mahalale, așa că riscul ca apa ghiaurilor să ajungă la necredincioșii turci, și invers, era zero.

Concurența era nemiloasă între sacagii, orașul fiind împărțit între aceștia pe mahalale și ulițe. În plus, oficialitățile otomane îi obligau să aibă sacalele pline cu apă pe timp de noapte și să facă de serviciu, prin rotație la Konak, pentru a interveni în caz de incendiu.

 Nicolae C. Ariton

Imaginea reprezintă schița Sacagiul a pictorului tulcean Constantin Găvenea, și am folosit ca sursă Albumul dedicat pictorului de I.J.P.C. Tulcea, 1992

Alte articole despre Tulcea veche puteți citi pe: www.mistereledunarii.wordpress.com

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *