Tulceanca Natașa Alina Culea a lansat un nou roman – „Rusalka”, roman a cărui acțiune se petrece în Delta Dunării

Natașa Alina Culea, scriitoarea tulceancă a scris nu mai puțin de opt cărți, lansând zilele aceastea romanul realist magic „Rusalka”, la editura Bookzone, roman a cărui acțiune se petrece chiar la noi. în Delta Dunării.

De ce acest titlu „Rusalka. Femeia din adâncuri”?

Natașa: M-am născut lângă Dunăre, cred că era firesc ca la un moment dat să mă reîntorc de unde am plecat, în scrierea mea. Rusalka, după cum bine se știe, este o creatură legendară a apei, aparținând mitologiei slave. Am onorat în roman nu doar locurile mele natale, dar și originile mele slave. Am scris despre frumusețea tradițiilor locale, ucrainene și lipovenești, despre superstițiile oamenilor din Delta Dunării, precum și despre eresurile ce țin de fantasticul deltaic atât de fecund.

Deși în contextul pandemic este mai greu, vei lansa și fizic, la Tulcea, cărțile tale?

Natașa: Desigur. Va urma o lansare de carte – cărți la Tulcea.

Când ai plecat din Tulcea?

Natașa: Am plecat de la 14 ani, așa cum îi stă bine omului care vrea să cunoască, să vadă lumea mare cât mai repede, să afle, să descopere, să trăiască-n mirare.

Câte cărți ai scris?

Natașa: Am scris opt cărți, dar momentan se pot comanda patru dintre ele la editura Bookzone. Luna aceasta, în august, voi avea încă o lansare de carte – de data aceasta de dezvoltare personală – și vor urma încă două lansări ale unor romane de ficțiune pe parcursul acestui an. Cele deja tipărite sunt, în ordinea apariției: „Marat”, „Nopți la Monaco”, „Un bilet la circ numit iubire” și „Rusalka. Femeia adâncurilor”.

Cum vezi Tulcea acum?

Natașa: Un loc, oricât de frumos ar fi el, fără oameni este doar un un petic de pământ, pe când Tulcea este acasă, orașul în care cunosc oameni dragi și locul în care revin ori de câte ori nu mai știu cine sunt. Aici, lângă Dunăre, se petrece un lucru magic despre care nu se va scrie niciodată suficient. Lăsarea serii peste apă, țipetele păsărilor, clipocitul Dunării, coroanele fantomatice ale sălciilor… toate acestea sunt aici de veacuri. În fața naturii suntem mici și efemeri, iar Delta Dunării ne reamintește asta. Apa este magică; inspiră legende și, uneori, teamă. Romanul „Rusalka. Femeia din adâncuri” aparține acestor locuri binecuvântate de Dunărea noastră.

Ce faci când nu scrii?

Natașa: Lucrez și colaborez cu Centrul Metropolitan de Educație și Cultură „Ioan I. Dalles”, în București – unde predau și un curs de scriere creativă „Arhitectura scrierii creative”, prezint emisiunea educativă „Bookmedia”, la A7TV, și, mai nou, sunt consilier de dezvoltare personală. Sunt multe proiecte cu care jonglez, dar scrisul rămâne preocuparea mea din capul listei.

Un fragment din cartea „Rusalka”?

Natașa:

„Pliac, pliac, pliac…, clipocește Dunărea albastră, neîntreruptă ca timpul, nepătrunsă ca testamentul existenței. Cerul se reflectă în luciul apei, în rotunjimile valurilor, contopindu-și culorile, ca doi îndrăgostiți care se pictează unul pe altul. După Napoleon „le roi des fleuves de l’Europe ”, Dunărea spală cu mâna ei binecuvântată, din timpuri uitate, păcatele oamenilor aciuați pe malurile ei; trece prin arterele veacurilor, martoră mută a apariției și dispariției civilizațiilor, a așezămintelor care se nasc și mor pe brațele ei. Ah, Dunărea! Cu trecutul și multele ei nume, de la dacii care au botezat-o Donaris și romanii care i-au spus Danubius la ucrainenii care-o descântă Dunai , tot curge și curge pe filele istoriei, și va curge pe cele nescrise încă, atunci când noi demult nu vom mai fi, și nici copiii copiilor noștri. Țâșnind din inima munților Pădurea Neagră, ea se modelează ca omul, după credințele fiecărei țări străbătute, dar moare, tot ca el, în legea ei, abandonându-se voluptos în Marea, nu întâmplător, tot Neagră, inspirând în urma ei poeții și frică, și prosternare, și nebunie, și superstiții, hrănind ca o mamă popoare care au supt la sânul ei mustind de viață. Și tot ea a stins vieți, așa cum ai stinge liniștit o lumânare în biserică, la sfârșitul liturghiei. Pentru oamenii Deltei însă, din mlaștinile ei răsare zilnic astrul zilei, curat ca lacrima, și în ea se sting stelele, ca lumina ochilor. Taina vieții însăși sălășluiește în desișul pădurilor ei neîmblânzite, în pajiștile inundate de ape, în zăvoaiele și-n ascunzișurile de stuf și papură, ferite de ochiul modernismului, care cu tehnologii rupe norii, smulge copacii din ancore și-i taie din brâu, suge pământul de sevă, ca lipitorile, și construiește orașe din piatră strămutată. Deși omul aude chemarea naturii, nu poate să nu se îndoiască de ea, așa cum se îndoiește de el însuși și de Dumnezeu, oscilând veșnic între extaz mistic și rațiune neangajată teist, trăind rupt în două – iar jumătățile lui se luptă între ele, ca două oștiri inamice, cu aceeași încrâncenare și cu aceeași putere. Iar războiul acesta omul nu-l poate pierde, dar nici câștiga.”