Salonul 10. Secția Pneumologie Tulcea

3 februarie 2021. Miercuri seara. Fusesem testată și, cu o zi înainte, primisem răspunsul. Sunt pozitivă. Șoc total! Am Covid. La sfatul medicului meu chem Salvarea și merg la spital. A fost cea mai rațională hotărâre.

Personalul de pe ambulanță are o purtare ireproșabilă cu scopul clar de a mă încuraja.

La Spitalul Județean de Urgență Tulcea sunt instalată în Salonul 10, Secția Pneumologie, unde voi rămâne, coincidență!, 10 zile. Impresionant pentru mine este faptul că, după ceva timp, în acea seară, sunt dusă în spitalul mare, unde mi se face C.T.-ul. A doua zi aflu că am o formă moderat-severă și rămân în același salon, deci nu merg la A.T.I. De fapt, totul era în regulă, oxigenare bună, nu temperatură, nu tensiune. Doar plămânii afectați.

Și încep tratamentul. Subliniez un lucru vital: nu a lipsit nici un medicament din tratamentul-standard, nici un aparat, nimic care să contribuie la vindecarea mea și a celorlalți pacienți.

Nemaifiind niciodată internată într-un spital, nu am știut că, fiind asigurată, totul este gratuit. Și sunt cheltuieli enorme pentru fiecare pacient. Spitalul face însă față.

Dar ce vreau să subliniez însă prin ce scriu este comportamentul personalului din această secție. Nu am avut nicio teamă, nicio îndoială, dar ceea ce am trăit în cele zece zile a fost emoționant și de neuitat.

Începând cu medicul meu curant, dr. Badiu Adela, continuând cu dr. Covaliov Liliana, medic primar Pneumologie, și doctorițele Luca și Bondarev, apoi cu personalul format din asistente și infirmiere – în număr neașteptat de mare -, cu cei care răspundeau de igienizarea saloanelor, toți au dovedit un devotament exemplar, o pregătire ireproșabilă, empatie pentru pacienți. Am simțit dăruirea în tot ceea ce făceau pentru vindecarea noastră.

Le era ușor? Nu. Îmbrăcate în combinezoanele albe, cu viziere, unele și cu ochelari, aveau sigur greutăți, dar nu se plângeau. Le vedeam doar ochii, frumoși și zâmbitori, care îmi transmiteau curaj și mă asigurau că totul va fi foarte bine. Orice gest, orice vorbă, tratamentul în sine, toate arătau OMENIE. Am simțit că nu sunt acolo pentru acela le este „serviciul”, ci sunt acolo pentru noi, să ne asigure că fac totul pentru a ne vindeca.

Și ceva ușor amuzant! Când am ajuns la spital eram după șase zile în care nu mâncasem aproape deloc. Nu puteam. După primul tratament a început foamea! Așteptam cu nerăbdare mesele. Nu credeam că voi mânca cu atâta poftă o mâncare nesărată, dar totul era bun și bucătăresele merită felicitări!

După zece zile, făcând și al doilea tomograf și totul fiind bine, sunt externată. Sigur că un timp vor fi urmări, acest virus – pe care nu știu de unde l-am luat, pentru că am păstrat toate regulile – lăsând în organismul omului probleme care se rezolvă în timp.

Toată viața voi avea un respect deosebit, sufletul meu va fi plin de recunoștință și de admirație pentru tot personalul acela în alb atât de dedicat misiunii nobile pe care o are: Să vindece oameni!

Prof. Calenic Floarea,

Pacienta din Salonul 10